Fara el?! Bine ca nu e cazul. Voi vorbi in detaliu despre melodia Vato (ft B-Real) a lui Snoop Dogg de pe ultimul lui album Tha Blue Carpet Treatment. Poti sa o asculti inainte sa incepem (pentru analiza de detaliu ar fi mai bine sa cauti o varianta de o calitate superioara):
Este, clar, printre cele mai bune instrumentale din 2006. Ce e interesant este ca Pharrell nici macar ca nu s-a intrecut pe sine. El livreaza hituri (nu in sensul trivial – vorbesc de melodiile alea puternice care merita sa fie scoase in fata) de vreo 12 ani (cu sau fara Chad, in Neptunes). La Vato, ca sa te convingi, e suficient sa asculti cu atentie doar snare-ul care este o lectie in sine.
Se simte straduinta caracteristica a lui Pharrell (care, ironic, vine fara efort), creativitatea care abunda si inspiratia permanenta (12 ani este putin mai mult decat jumatate din intreaga existenta a lui Boyboy pe aceasta planeta si nu poti sa fii altfel decat fascinat in fata unei asemenea realizari). Treci peste faptul ca melodia are vreo doua bridge-uri (multi producatori nu se chinuie sa faca nici macar unul) si vei ajunge la loop-ul de baza, care, in stilul lui Pharrell, este repetitiv fara sa fie deranjant. Ba, dimpotriva, reuseste sa transforme un ritm repetitiv intr-un ritm pur si simplu antrenant. Cum? Basul ala genial. In contrast cu sunetul principal de pian distorsionat, basul reuseste sa tina proaspata o idee pe care o repeta timp de 4 minute si 44 de secunde. Surprinzator, el este mai important si mai prezent decat kick-ul (chiar daca de fapt construiesc impreuna ceva mai valoros decat suma lor), situatie aparte daca analizam majoritatea melodiilor Neptunes.
Daca toata complexitatea asta nu este de ajuns, la minutul 1:49 apare din senin un sunet total nou care nu mai dispare pana la sfarsit. O trompeta cu pitch-ul coborat – sau poate chiar o tuba normala – (oricum, un instrument din alama pe care daca nu l-am nimerit dau vina pe ora tarzie la care postez) explodeaza neasteptat in mijlocul versului lui Snoop, evolueaza de doua ori (deci trei aparitii in total) si se repeta astfel pana la sfarsitul melodiei (chiar la fiecare a treia aparitie sare putin de pe ritm – un trademark al lui Pharrell; de cate ori nu a introdus el hi-hat-urile manual (si uneori chiar toata percutia), chiar daca erau sample-uri si nu instrumente reale, doar ca sa le dea un feel autentic si uneori chiar evident asincron). Sunetul oscilant de clarinet (sau un instrument asemanator) de la sfarsitul loopului care formeaza bridge-ul principal merita de asemenea mentionat intr-un mod admirativ. Chiar si el evolueaza in timpul scurt in care apare. Nimic nu stagneaza in negativul asta. Nici Snoop, care este exemplar, intors la forma din Doggystyle cu o poveste atragatoare si cu un suflu proaspat. Tocmai cand credeai ca e prea batran ca sa mai aiba subiecte de dezbatut. O informatie interesanta este ca initial Snoop era urmat pe refren chiar de Pharrell care canta acelasi text ca si B-Real cu un accent cat mai apropiat de perceptia stereotipica a idiomului „latinilor” din S.U.A.. Dupa ce un numar de oameni au semnalat aspectul rasist al acestei interpretari Pharrell a fost inlocuit cu B-Real de la Cypress Hill. Pana in ziua asta mi se pare mult mai buna varianta cantata de Pharrell. Uite despre ce vorbesc:
O nota: in timp ce am scris postul asta am ascultat Vato de mai mult de 15 ori si nu a devenit obositoare in nici un moment. Ceea ce e mai mult decat suficient pentru a-mi dovedi ca tot ce am scris este adevarat. O melodie uimitoare de la un producator extrem de talentat. Pentru mine acest om inspirat permanent este permanent o inspiratie. O diferenta dintre Pharrell si Timbaland este ca, pana la proba contrarie, primul nu pare sa fi furat nici o melodie. Ma refer la incidentul cu Timbaland si artistul finlandez. Update: Intr-un interviu audio ulterior, Timbaland declara ca a luat sampleul dintr-un joc video si nu scria nicaieri cui ii apartin drepturile. Asa-i in rap.
Si ca sa sarbatorim creativitatea lui Pharrell te las cu un film foarte scurt cu el in studio cu Diddy. Interesant este cand el spune „Probabil ca auzi de fapt directia in care trebuie sa mergem” ca raspuns la obiectia lui Diddy ca ar fi disparut un sunet de percutie care fusese in melodie. Spun interesant pentru ca dezvaluie putin din metoda de lucru a unui producator genial aratandu-ne cum isi bazeaza spiritul creator pe puterea subconstientului si pe semnalele pe care el le emite in cele mai neasteptate momente, chiar si sub forma unor memorii false (ca percutia lui Diddy). Din pacate melodia nu a aparut pe albumul (slab) final al lui Diddy dar instrumentalul este foc:
Din Dristor, Bucuresti, Boyboy zice pace.
Boyboy despre instrumentale in Hip-Hop 