Introducing “the Offtopic”

Din cand in cand o sa mai bag cateva idei pe care le am despre rap in general, si nu doar despre instrumentale. Posturile astea vor fi notate cu Offtopic si vor fi rare. So here it goes.

Ascultam Vol.1 …In My Lifetime al lui Jay-Z si am remarcat ceva. Despre povesti. Cand incearca sa povesteasca, Jay-Z este foarte greu de urmarit. Pentru ca stilul lui nu se potriveste cu genul asta. Nas, pe de alta parte, este facut pentru asa ceva. Stilul lui Jay-Z include folosirea multor comparatii, jocuri de cuvinte si expresii complicate pentru care cateodata trebuie sa apesi rewind ca sa le intelegi. Nimeni nu vorbeste mai bine despre bani si status decat Jay-Z. Ori cu mai multa clasa si eleganta. Dar intr-o povestire trebuie sa fii cat mai curat in exprimare (chiar daca folosesti metafore… nu intra in conflict cele doua) si nu sa folosesti jocuri de cuvinte. Exemplu bun de Jay-Z vs. Nas: Streets Is Watching (produs de Ski) vs. Blaze a 50 (produs, bineinteles de L.E.S.). Jay-Z e greu de urmarit, din mai multe motive: foloseste jocuri de cuvinte si multe comparatii care iti distrag atentia de la poveste, firul narativ nu este drept, mai iese din personaj ca sa spuna altceva si apoi se intoarce. Nas pe de alta parte are o poveste de spus pe care o infrumuseteaza cu imagini vii, clare, in nici un caz comparatii.

Ca sa imi sustin teza, uite un exemplu de Jay-Z vs Jay-Z, de pe acelasi album (In My Lifetime): Streets Is Watching vs. Imaginary Player (una dintre cele mai bune piese ale Hip-Hopului dupa parerea mea). Imaginary Player este Jay-Z at his finest, congruent cu imaginea si cu stilul lui iar melodia curge de la inceput pana la sfarsit fara efort.

Si pentru ca ai rezistat atat Offtopic, o recompensa ontopic. Labi Siffre – I Got the Blues (partial). Daca asculti pana la capat (sau cel putin pana la jumatate) vei avea inca o surpriza:

Ca un al doilea Offtopic in acelasi post, ati vazut ultimul video al lui Grasu X, nu? A aparut si la stiri, impreuna cu Swamp (care apare in video). Ce vreau sa evidentiez este ca Swamp incepe sa semene tot mai mult cu T.I.. Spre exemplu, in primul film (apare foarte putin):

…si mai ales in al doilea (spre sfarsit):

Pentru comparatie, sa va uitati la What You Know, al lui T.I.:

Hip-Hop Is Dead

Daca nu l-ai ascultat, fa rost de el. Repede.

Noul album al lui Nas, Hip Hop is Dead nu mi s-a parut special la inceput. Apoi l-am ascultat de la cap la coada intr-o zi cand aveam mai mult timp la dispozitie. Cand s-a terminat, toata lumea parea altfel. Eram indragostit de albumul asta nou cu Nas in pozitia lui deja clasica pe coperta aruncand o floare. Abia atunci cand l-am ascultat cu adevarat l-am auzit cu adevarat. Albumul este mai bun decat Stillmatic. Stillmatic este puternic pentru ca (1) e o demonstratie de skill si (2) se certa cu Jay. Doar Ether valoreaza cat jumatate din album. Stillmatic e genial. Dar Hip Hop is Dead este o dovada de maturitate (inclusiv a skillului… nu mai este un scop final, ci o modalitate de a ajunge in alt loc). Este vorba de suflet.

Nas spune ca Hip-Hopul este mort din cauza comercializarii. Si pentru ca si-a pierdut sufletul. Eu ma gandesc ca una dintre cauzele acestei chestiuni este urcarea in lantul trofic a producatorului, ridicarea lui la nivelul de vedeta si popularizarea meseriei asteia. A devenit mai important producatorul decat rapperul, cand hiphopul este in esenta un mesaj. Despre asta vorbeam si in al doilea post.

Melodia Hip-Hop Is Dead este foarte interesanta din perspectiva asta pentru ca foloseste sampleul din Thief’s Theme (care instrumental este produs chiar de Nas). Acum, pe HHiD foloseste exact acelasi sample si instrumentalul suna cam la fel. Daca cresterea statutului producatorului a cauzat declinul Hip-Hopului atunci folosirea aceluiasi sample principal intr-o melodie care simbolizeaza filosofia lui Nas (si solutia lui la problema) este in sine un mesaj foarte puternic. Are pe album chiar si o melodie in care il imita pe Sammy Davis Jr. in timp ce descrie moartea Hip-Hopului printr-un crime caper clasic de genul celor din 1950.

Tot albumul este excelent structurat. Incepe cu o melodie extraordinara, Money Over Bullshit, cel mai bun instrumental de pe album (se mai apropie de titlul asta un Kanye intors la forma pe Still Dreaming si un sample genial dintr-o melodie din The Godfather III pe Black Republican, faimoasa colaborare cu Jay-Z, produsa, ca si Money Over Bullshit, de colaboratorul lui Nas de pe vremuri illmatice, L.E.S.). Totusi, Money este un instrumental perfect. Negru, complex, completand ireprosabil puterea versurilor lui Nas.

Pe Where Are They Now vorbeste despre legendele disparute ale rapului, pe sampleuri vibrante de James Brown. Apoi despre moartea Hip-Hopului. Apoi face niste melodii clasice in care pune mult suflet si care pur si simplu suna bine. Blunt Ashes (produs de… wait for it… Chris Webber. Da, Chris Webber de la Philadelphia 76ers) si Still Dreaming pot sustine singure tot albumul. Can’t Forget About You este pur si simplu fermecator, cu un refren superb à la Billie Holliday.

Si e foarte frumos ca pe o melodie numita Can’t Forget About You sa folosesti pe refren un mic text din Biggie (“[Nas] the millionaire, the mansion”) de pe un freestyle cu 2Pac (si de pe melodia Come On de pe albumul Born Again). Frumos introdus, nici macar nu il mentioneaza in intreaga melodie. That’s love.

Apoi termina albumul cu o acapella, gest care insumeaza cam tot ce am aberat eu pana acum. Nici nu mai exista producator. Doar versuri. Doar un mesaj care va rezona in inima oricarui ascultator. Fiecare aude ce vrea.

“Hip-Hop’s forever”.